Să vieţuieşti bucurându-te întru Domnul! – partea a 2-a

Să vieţuieşti bucurându-te întru Domnul! 

Partea a 2-a

Părintele sublinia totdeauna, că fapta de bază a creştinu­lui, oricine ar fi el, mirean sau monah, începător sau experimentat, este împlinirea poruncilor şi că nici un fel de „fapte (osteneli) duhovniceşti mai mari” şi nevoinţe nu trebuie să îndepărteze pe un plan secundar această îndatorire creştină primară.

A fi creştin însemnă, în primul rând, a împlini po­runcile. „Dacă vrei să moşteneşti viaţa, ţine poruncile”.

De aceea părintele îl învăţa pe fiecare să-şi verifice conştiinţa pentru ziua care a trecut şi în general să aibă grijă de sine însuşi, întrebându-se mereu: oare n-am încălcat vreo porun­că?

Le spunea părinţilor şi educatorilor să-i înveţe pe copii acelaşi lucru, iar în cazul încălcărilor să le ceară imediat co­piilor să spună ei înşişi cine ce poruncă a încălcat. Şi cum toate poruncile sunt cuprinse într-una singură de bază, a iu­bi pe aproapele ca pe sine însuşi, poveţele părintelui se re­fereau îndeosebi la această poruncă a dragostei unuia faţă de celălalt sau relaţiilor creştineşti.

Părintele spunea în predică: „Cum să dobândeşti dragos­te către oameni? Mai întâi de toate trebuie sa-i ierţi pe toţi. Să te străduieşti să nu osândeşti. Apoi să profiţi de fiecare ocazie când poţi să ajuţi unui om, să-l serveşti, începând cu cele mai mărunte treburi. Dacă vezi un om în vârstă care şi-a scăpat cârja din mână, ridic-o, dă-o lui, şi această faptă mică, săvârşită pentru Hristos, va fi considerată ca o cană cu apă rece despre care se spune în Evanghelie”.

Părintele i-a spus unei femei: „Iată care-ţi este canonul pentru păcate: începe să-i lauzi în gând pe toţi cei pe care-i vezi, şi în acest fel te vei obişnui să ai totdeauna gânduri bu­ne, şi pentru străduinţa ta Domnul, într-un sfârşit, se va mi­lostivi asupra ta şi-ţi va da dispoziţia bună a inimii”.

Sufletului părintelui îi erau în mod deosebit apropiate cuvintele lui Hristos: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii Meimai mici, Mie mi-aţi făcut”, aceste cuvinte fiind mereu prezente înaintea sa. În fiecare om părintele îl vedea pe Hristos: orice supărare, gând rău, sau lipsa stimei faţă de un om, le înţelegea şi simţea ca pe o jignire adusa lui Hristos, şi aşa îi învăţa şi pe fiii săi duhovniceşti.

„Nimeni nu cere de la noi nevoinţe mari, ci mici: să spui un cuvânt blând, uneori să taci, alteori să nu te superi, cuvântului jignitor să-i răspunzi cu blândeţe, să ierţi, altă dată să acoperi cu dragoste păcatul celor din jur, sau să nu vezi păcatul…”.

Părintele spunea: „Ne luptăm rău, ineficient, cu noi înşi­ne. Vi se pare doar că vă luptaţi, faceţi doar un mic efort, şi gata. Însă e nevoie să vă osteniţi de dimineaţă, să le decla­raţi război dracilor, să alungaţi orice melancolie. Să spuneţi: iată, am să-ţi dovedesc, de mult timp căutam să-ţi dove­desc! Şi să stai cu tărie. Părintele Ambrozie spunea despre o fată al cărei suflet îl vedea, că ea ar fi putut să se supere de multe ori, însă se lupta şi nu s-a supărat niciodată”.

Trebuie să fii creştin nu pentru tine, ci pentru aproapele. Aproapele şi dragostea noastră către el este portiţa de scăpa­re prin care putem „pătrunde” la Dumnezeu. Dacă aproapele va scuipa, tu să ştergi. Ei, şi dacă va scuipa altă dată, poţi să-i spui între patru ochi, că nu se face aşa, să-l convingi”.

Părintele zicea: „Atunci când eşti iritat, trebui să taci: ci­ne va acoperi păcatul aproapelui, păcatele acestuia i le va ierta însuşi Dumnezeu. Toţi trebuie să fie pentru noi sfinţi: doar noi suntem păcătoşi. N-am reuşit să ne apropiem de om în felul lui Dumnezeu, pentru a stârni partea lui bună şi a o dezvolta, iar pe cea slabă nu trebuia să o atingem, pen­tru ca ea, rămânând fără utilizare, să slăbească (să-şi piardă puterile)” – iată vina noastră.

„Fiecare dintre cei care se bucură, atunci când face cui­va o bucurie intră el însuşi în bucuria Domnului său. Căci Domnul se bucură totdeauna, când cineva îi face altcuiva o bucurie, şi atunci în cealaltă lume Domnul îi va răsplăti ne­apărat cu bucurie acestui om”.

„Cel care se enervează, acela îşi dăunează sieşi, căci la înfricoşătoarea Judecată toate scuipăturile se vor întoarce împotriva lui şi vor fi „înfrumuseţarea” hainei lui de nuntă.

„Caracteristica distinctivă a omului care a păşit pe ca­lea pocăinţei este faptul că îi iartă pe toţi şi nu judecă pe ni­meni; el n-are absolut deloc duşmani”.

„Trebuie să fim credincioşi în cele mici, căci în aceasta stă totul. Domnul nu ne cere ceva mare, ci mic: nu ne cere osteneli mari, pe care dumneavoastră le căutaţi totdeauna, de exemplu împlinirea unei pravile mari sau o rugăciune fără împrăştierea gândurilor, ci tocmai ce e mic. Omul era bolnav, iar dumneavostră nu v-aţi rugat pentru el; avea nevoie de un mic ajutor, iar dumneavoastră nu l-aţi ajutat… Trebuie să ne silim (să ne deprindem) să fim drepţi în cele mici, căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cele mari, ci în cele mici”.

Părintele nu iubea prescurtările numelor: Vanika, Verka, Şurka. El spunea: „Prin aceasta îl supărăm pe îngerul păzi­tor al acestor oameni”.

Asupra unor păcate împotriva celor din jur părintele atră­gea atenţia în mod deosebit. Astfel sunt supărarea, osândi­rea, ţinerea de minte a răului, curiozitatea… În mod special părintele nu iubea supărăciunea. „Cel supărăcios este ase­mănător dracului. Atunci când Sfântul Antonie i-a propus să se căiască, dracul i s-a arătat şi a spus: „Mă superi, Anto­nie”. O femeie a venit la părintele şi i-a spus: „M-am supă­rat pe şef. Părintele a spus: „Doar dracii se supără şi strigă: <<Mă supără!>>. Iar creştinii se bucură pentru toate, pentru toate mulţumesc şi pe toate le rabdă.. Tu, probabil, te rogi rău pentru el? Roagă-te bine şi nu te vei supăra”.

Părintele i-a spus unei femei, că trebuie să suportăm liniştiţi supărările: „Cum de nu înţelegeţi până acum că creştinul nu poate să se supere?” Ea i-a răspuns că este nerăzbunătoare, părintele însă a spus că e prea puţin. „In poruncile fericirii nu este spus niciodată: fericiţi sunt cei iuţi din fini şi nerăzbunători, ci doar fericiţi sunt cei blânzi”.

Referitor la osândire părintele sublinia totdeauna că a judeca înseamnă a avea în sine acele păcate pentru care îi judeci pe alţii. Pentru a ne izbăvi de aceasta, trebuie să te rogi pentru fiecare om pe care îl judeci, făcând mătanie însoţită de cuvintele: „Mântuieşte-1, Doamne, pe cutare şi pe mine păcătoasa, pentru rugăciunile lui sfinte”.

Părintele a fost întrebat cum să nu observi neajunsurile celor din jur. „Neputinţele altora trebuie privite ca fiind foarte neînsemnate, aşa cum cineva nu s-ar fi spălat bine şi    i-ar fi rămas murdar vârful nasului. Iar pe de altă parte, dacă noi înşine n-am avea aceste neputinţe, atunci nu le-am vedea la aproapele. Dacă le vedem mărite, atunci le vedem  prin microscopul păcatelor noastre”. O femeie din parohie a întrebat ce să faci atunci când, mergând la culcare, simţi că sufletul este nebinevoitor faţă de cineva? Părintele a răspuns: „Trebuie să te închini înspre partea în care se află acea persoană, să-ţi ceri iertare în gând şi să te rogi: „Mântuieşte-o, Doamne, şi miluieşte-o pe cutare soră a mea (sau frate) şi pe mine, păcătoasa, pentru rugăciunile lor sfinte”.

Părintele spunea: „Există două căi care conduc la mântu­ire. Unii se mântuiesc prin lacrimi, alţii se bucură totdeauna şi sunt liniştiţi”.

Altă dată părintele a spus mai mult: „Există două căi către Dumnezeu: prima este simţământul că suntem vinovaţi nesfârşit înaintea lui Dumnezeu, că fără de sfârşit Îl supărăm prin păcatele noastre; iar a doua cale – simţământul bucuriei că suntem mântuiţi, calea bucuriei întru Domnul”. Iar apoi a adăugat: „Eu am a doua cale”. Părintele o povăţuia pe o femeie: „Trebuie să învăţăm să ne bucurăm întru Domnul”. Ea l-a întrebat: „Cum aşa?” Părintele i-a răspuns:  “Iată cum. Iată mâine e vineri, va fi Liturghie — ce bine!” “Însă n-o să am posibilitatea să mă duc la Liturghie”. Dar părintele i-a răspuns : „Ei! Măcar bucură-te pentru alţii, care vor merge.”

Şi mai spunea: „Viaţa este bucurie şi moartea este bucurie. Su le încredinţăm pe toate în mâinile lui Dumnezeu şi să trăim bucurându-ne”.

Aceste gânduri şi sfaturi ale unui preot ortodox au fost publicate la timpul lor în ziarul ortodox „Credinţa” din Ru­sia de Nord, fiind semnate de „Protoiereul Vladimir Bogdanov”. Nu ne este cunoscut dacă părintele Vladimir este autorul lor sau este doar fiul duhovnicesc al unui stareţ în­ţelept care a trăit la începutul secolului XX. S-ar putea ca acest material publicat să fie unul dintre multele manuscrise „fără nume” care se transmiteau cu grijă din mână în mână în mediul ortodox.

Sursa: “Cum să te mântuieşti în lumea contemporană”, Editura Platytera, Bucureşti, 2007

(Visited 22 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

+ + +